Dupa ce am aflat vestea ca un omulet creste in mine, bineinteles ca am inceput sa citesc, sa ma documentez, sa-mi aleg doctorul, sa-mi schimb doctorul, sa imi fac analize si ecografii. Erau multe de facut, de gandit si imi placea mult efeverscenta in care traiam.
Dar in momentele in care ii dadeam shut-down sistemului si ramaneam singura cu gandurile mele, priveam ecografiile cu imensa curiozitate la acel ceva desenat, masurat si cartografiat. Putea la fel de bine ca schita aia sa fie a altcuiva. Sau poate eram doar un purtator a „ceva” si atata tot.
Prima data cand am fost constienta de ceea ce era in mine a fost atunci cand a miscat. O imensa bucurie!
Apoi a urmat cursul de Atasament Penatal cu Simina. Acolo am realizat cu adevarat ca ce crestea in burtica mea este chiar un pui de om, care are suflet si trairi ca si mine, un puiut care-mi face bucuria de a-mi raspunde la ceea ce simt si traiesc eu. Am realizat inca de atunci, de cand incapea intr-o palma, ca prin intermediul unei „meditatii” pot comunica si ii pot transmite stari, sentimente sau chiar mesaje. Nu e prea devreme sa vorbesc cu copilul meu.
Tot fiind plimbata prin hatisul mintii prin diverse metode psihologice, am realizat multe din temerile mele legate de sarcina, de schimbari, de ce imi este frica atunci cand voi fi devenit mama, de viata in trei, uf si cate altele.
Si cat de reconfortant si eliberator este sa spui ce gandesti, fara ocolisuri sau metafore inutile!!! Dupa fiecare dintre cele patru intalniri, plecam acasa cu un mare si larg zambet pe fata, find convinsa si constienta ca acel ceva de la inceput se transforma in cineva.
Va doresc toate cele bune!
Alexandra Rosca, viitoare mamica 😉
WhatsApp us 